Cum a fost nașterea mea?

De un an și o lună mă tot gândesc dacă să scriu sau nu acest articol, dacă vă interesează sau nu, dar mi-am făcut curaj. O să fie o poveste lungă, povestea nașterii prin cezariană din experiența mea. Dacă vrei să afli cum a venit pe lume bebe Daria, te invit să citești acest articol până la capăt.

Prima noastră zi împreună.❤️

Încă de la începutul sarcinii am mers la o clinică privată pentru controalele lunare, urmând să nasc la spitalul județean. Am rezonat cu medicul ginecolog încă de la început și mi-am dorit să asiste tot ea la naștere pentru că acest detaliu îmi oferea mai multă siguranță. Auzisem fel și fel de păreri despre nașterea la un spital de stat, în special despre asistente și despre comportamentul lor, aveam multe emoții.

Sinceră să fiu, nu mi-am dorit să nasc natural. Am o rezistență scăzută la durere, iar faptul că m-am uitat la diferite filmulețe cu nașteri naturale pe YouTube nu m-a ajutat deloc. Toată lumea mă încuraja să aleg varianta naturală, dar în sufletul meu deja alesesem: preferam o recuperare mai grea și o cicatrice. Pur și simplu îmi era prea frică și probabil leșinam înainte să înceapă. :))

V-am spus despre acest lucru ca să înțelegeți mai ușor restul. Pe la 30 de săptămâni am mers la control și bebe era întoarsă cu capul în jos. Morfologiile le-am făcut la un medic specialist și acesta mi-a spus că el nu crede că voi putea naște natural încă de la 30 de săptămâni din mai multe motive, dar medicul meu mi-a spus că încă nu se poate pronunța. La următorul control aveam 38 de săptămâni și câteva zile. Eram foarte emoționată pentru că nu știam ce va spune medicul și cât de aproape sunt de naștere. Era 21 Ianuarie, într-o marți. Bebe era întoarsă cu capul în sus, sarcina pelvină, nașterea naturală ieșise din calcul și a doua zi trebuia să mă prezint la spital pentru internare și analize, apoi joi să nasc.

Nimic ciudat, nu? Ei, eu ca o graviduță cuminte ce eram, m-am gândit să mai fac niște cumpărături, să îmi termin curățenia acasă, să șterg praful și să mai pun câte ceva în geanta pentru maternitate. Eram emoționată și obosită, dar am stat până mi-am terminat o parte din treburi. M-am pus în pat liniștită și ma jucam Candy Crush :)). Vreau să vă spun că simțeam că o să se întâmple ceva, dar am crezut că e din cauza emoțiilor. Aveam o mulțime de poze cu burtica, am făcut una și în seara aia și părea că e mai lăsată în jos.

Pe la 12 noaptea am început să am un fel de dureri și am început să caut pe google pentru a afla ce e cu ele. Mi-am dat seama că sunt contracții, din ce în ce mai dese și mai dureroase. Nu vă spun că am stat așa de la 12 noaptea până la 3 când efectiv nu mai suportam durerile și am zis că e cazul să merg la spital. Sigur că ambulanța a ajuns destul de greu, mai bine mergeam cu mașina. :)) Pe ambulanță erau doi bărbați care mă asigurau că sigur nu voi naște în acea zi. Triajul a durat și acela o veșnicie, lucru care m-a exasperat. Inafara faptului că aveam niște contracții super dureroase, asistentele erau foarte zen și îmi spuneau să respir mai încet că sigur nu mă doare atât de tare. Câteva urcări pe masă pentru control, alte întrebări ale căror răspunsuri efectiv erau în dosarul pe care l-am luat cu mine, dar parcă citeau printre rânduri. Nu mai insist aici, cert este ca nu mi s-au părut profi sau grijulii de niciun fel. Păreau plictisite…

Într-un final m-a văzut un medic și am înțeles din ce vorbeau că urmează să mă opereze. Asta pe la 5 și ceva, ca să înțelegeți cât de repede s-au mișcat. Am mers în sala de operații unde era super frig (nu se așteptau la o cezariană de urgență, cum vine asta?), mi-au făcut anestezia în coloană despre care vreau să vă spun că nu am simțit-o. Încă nu știu din ce motiv, dar îmi venea să vărs și îmi era foarte frig. Cam asta am simțit în primele minute din operație.

Momentul în care mi-am auzit puiuțul a fost magic, nu îmi venea să cred că în sfârșit a venit pe lume. Era atât de micuță și frumoasă încât deja îmi simțeam ochii în lacrimi. După ce au curățat-o, mi-au adus-o să o văd și atunci am început să plâng. Un copil e o minune și primul contact cu el e de neprețuit. Am pupat-o de câteva ori, nu mai puteam de emoții și simțeam cum se trezește în mine instinctul matern.

Prima zi de la operație am petrecut-o la reanimare, cu perfuzii și stat în pat. Sinceră să fiu, îmi era foarte sete, aș fi băut apa continuu. Surpriza mai mare a fost când m-am trezit și am pus mâna pe burta din instinct și am realizat că burtica nu mai este, că bebe nu mai e lângă mine. Mă întrebam mereu oare ce face și cum e, aș fi vrut să o am lângă mine atunci, dar nu cred că m-aș fi descurcat. Mi-au adus-o să o văd și iar nu mă puteam opri din plâns. Era îngerașul meu în brațele mele, eram copleșită de emoții.

Noaptea aia a trecut greu, dar abia așteptam să se facă dimineața pentru că știam că voi fi mutată și îmi vor aduce bebelușul. Am fost curajoasă și mergeam singură, chiar dacă operația mă incomoda. Ajunsă în salon, am pregătit pătuțul pentru Daria și o așteptam cu nerăbdare. Pentru că nu mi-a adus-o nimeni, am hotărât să merg eu să o caut în camera cu nou-născuți. Când am ajuns acolo, bebelușa mea plângea, dar am luat-o în brațe și s-a liniștit pe loc. Atât de frumoasă, de mică și de dulce încât mi s-a umplut sufletul de bucurie. După ceva timp mi-au adus-o asistentele în salon.

Instinctul de mama chiar exista, altfel nu îmi pot da seama cum de știam să fac totul pentru ca bebe să se simtă bine. Parcă aveam o voce interioară care îmi spunea ce și cum să fac, iar eu trebuia doar să îndeplinesc sarcinile.

Operația s-a vindecat ușor și, chiar dacă în primele zile am folosit calmante, nu a fost așa rău pe cât mă așteptam eu. Dacă va fi să mai am un copil, tot cezariană voi alege. Am purtat brâu postoperator câteva săptămâni pentru că nu mă puteam ridica fără el la început, mă ajuta enorm și îmi oferea o oarecare siguranță. Am stat de miercuri dimineața până luni la spital, condițiile au fost chiar peste asteptarile, dar personalul m-a dezamăgit profund. Poate că dacă ar fi fost medicul meu de gardă, aș fi fost mai mulțumită, dar nu am avut noroc. Ideea este că sunt oameni care nu își fac meseria cu drag, care tratează oamenii cu indiferentă și aroganță pentru că sunt sătui de astfel de situații. Evident că au fost și câțiva medici și câteva asistente care au fost destul de ok, dar majoritatea se încadrează în prima categorie.

O să vă povestesc într-un alt articol despre alăptare pentru că este o poveste destul de lungă.

22 Ianuarie 2020 a fost cea mai frumoasă zi din viața mea, urmată de o continuă fericire alături de o minune de copil.

Vă mulțumesc pentru că ați citit până la capăt! ❤️

Un comentariu

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s